La 2 si 10 plecam din gara cu autobuzul catre un orasel de unde luam trenul spre orasul Cesky Krumlov. In Pilsen liniile de tren erau in constructie si asta era singura solutie. La 3 fara putin ma urcam in tren linistita cu destinatia finala intr-un mesaj pe telefon: Cerna v Posumavi. Pana la ea, trebuia sa cobor la Budejovice ca sa schimb trenul spre Krumlov si de acolo trebuia sa iau ultimul autobuz catre Cerna v Posumavi , destinatia finala. Am intrebat de 2 ori controlorul care vorbea bine engleza cand opreste trenul la Budejovice ca sa schimb. Mi-a zis „18.00” si a doua oara mi-a si printat un bilet pe care scria clar: Ceske Budejovice 18:07. Cam la fara 10 incep sa impachetez lucrurile de pe scaune si sa ma uit la ceas si pe geam sa cobor. Pana la 18:10 nicio oprire. Incep sa ma ingrijorez si intreb o persoana din jur daca urmatoarea statie e Ceske Budejovice. De aici incepe distractia.
Statia asta trecuse de ceva timp, asa ca tot ce mi-a ramas de facut a fost a cobor la urmatoarea in care am ajuns in jur de 18:15-18:20. De ce n-a oprit la 18:07 cum scria? Se pare ca aia era ora la care trebuia sa fac transferul. M-am uitat de 10 ori dupa acea pe bilet si tot nu as fi inteles asta, plus ca am intrebat foarte clar cand cobor din tren si tot zicea „18:00, 18:00”.
E ora 20:01. S-a facut frig si nu se aude decat o voce a unui biciclist in departare. E pustiu, de-a dreptul in gara asta dintr-un sat uitat de lume. De aproape 2 ore incerc sa gasesc cea mai buna varianta de a ajunge la destinatia anterioara, insa planurile s-au cam schimbat cand am aflat ca primul tren spre orasul in care trebuia sa cobor vine in 2 ore. Si ajunge la Krumlov in alte 2 ore. Si de acolo ar fi trebuit sa iau un autobuz, dar la 00.00 nu mai circula niciunul. Nu a fost deloc usor sa aflu asta pentru ca in oraselul asta oamenii nu vorbesc si nu inteleg engleza. (D-asta engleza ar trebui sa fie limba internationala obligatorie). O locuitoare de langa gara a murmurat ceva in engleza, a scris pe o foaie ora trenului urmator si a vorbit la telefon cu o persoana de contact din Cehia. M-am gandit sa fac autostopul pana la Budejovice ca e relativ aproape. M-am uitat la putinii soferi care treceau si n-am avut curaj sa ridic mana si sa le dau de inteles ca sunt un amarat care e legat de maini si picioare in satul asta parasit ( N-ar trebui sa fie gari in sate cu 100 de locuitori). Deci n-am facut asta. Atunci am cautat un alt plan si, dupa discutii cu Lucie-prietena, ghid turistic, ajutor la nevoie si buddy de meserie- am decis sa ma intorc de unde am plecat, adica Pilsen. Na, n-am fost fericita ca nu mai petrec timp la munte si ca nu o sa mai fac turul Cehiei cu masina la intoarcere, dar parea cel mai safe pentru situatie. Pana am aflat care e defapt traseul. La 19:27 pleaca. Apoi la Tabor schimb. Apoi schimb la Praga. Apoi scria ceva cu „metro” la schimbat si in final spre Pilsen. La ora 1:09. Noaptea.
Eu nu iubesc deciziile. Nu, mai precis, cand sunt in procesul de luare a deciziilor ma simt de-a dreptul paralizata. Nu stiu ce e mai bine sa fac, care alegere e mai buna, mai proasta, ce pierd, ce castig, cat sa ma gandesc, cand sa actionez, dupa instict, dupa ratiune. Panica. Si in lupta asta am stat o vreme timp in care cautam raspunsuri din exterior. Cu cei 70 centi ramasi pe cele 2 smartphone-uri ( Nu pleca fara credit in lume!), trimiteam mesaje: „Suna-ma, e urgent!”, dar n-am fost sunata urgent. Dupa cateva minute care mie-mi pareau o eternitate, Lucie a sunat si a sugerat sa dorm in Budejovice intr-un hostel ieftin pana a doua zi dimineata cand ma vad cu ea in alt oras. Sau puteam ajunge in Praga pe la 22:30 si sa ma duc la o colega romanca acolo. Pana sa vorbesc cu ea sa ma sfatuiesc, trenul a venit in gara si alesesem sa ma duc mai aproape si sa cheltuiesc ma putin bani, deci Budejovice.
20:27. Sunt urcata in trenul spre cea mai aproape destinatie. Sunt inca socata de comportamentul controloarei care a venit dupa mine cu ochi mari si raspunzandu-mi agresiv numai in ceha, din care am inteles ca e din Republica Ceha. Deci, ar trebui sa stiu ceha ca ea. „Ticket, ticket” zicea intr-una. Am scos biletul pe care scria numele orasului in care ar fi trebuit sa cobor si spre care ma indrept acum si dadea din cap dezaprobator si urla intr-una pe limba ei. Am zis ca vreau spre Budejovice si ca platesc. Nu stiu de ce, dar se simtea extrem de ofensata pentru ca nu ii vorbesc limba si nu am bilet. In gara aceea mica nu exista punct de vindere a biletelor, iar pentru directia Praga am intrebat de unde se poate cumpara si mi-a zis ca nu se poate decat din tren. Am inteles, deci, ca acelasi lucru trebuie sa fac si pentru Budejovice. In cazul asta, nu ii inteleg crisparea din tipatul ei. Am platit 137 de coroane pentru o ora si 45 de minute de mers. Din Pilsen am platit 219 pentru 4 ore. Deci, am avut si o suprataxa adaugata. Superb!
22:55. Laptopul se incarca de la priza din camera de hostel. Cred ca e cel mai urat hostel pe care puteam sa mi-l inchipui vreodata. Pana sa ajung aici, a trebuit sa iau taxiul pentru ca era prea complicat sa merg pe jos, desi era aproape. Aproape ca imi venea sa sar din taxi cand vedeam cu ce viteza se schimba suma de pe aparat. La prima intersectie a ajuns la 70. Nu vroiam sa fie departe si-mi doream ca urmatoarea strada sa fie cea cu hostelul. Nu a durat mai mult de 10 minute pe ceas si am platit 230 de coroane. Adica echivalentul la 4 ore de mers cu trenul. Bun. Sun la numarul respectiv si apare dupa 2,3 minute o doamna. Sa-i zicem doamna de 50 si ceva de ani, dar arata de parca ajunsesem intr-un bordel. „No Engleska” si m-am inteles cu ea prin semne, scris, dat din cap. Pana ce a venit momentul sa noteze ceva din buletin si nu gasea. M-am cam prins ca e data de nastere, i-am aratat, dar tot zicea „Nej, nej.” Am apelat la: „Suna un prieten” si Lucie mi-a tradus ce vroia. Am folosit cartela din Romania, deci mult credit, tocmai incarcat azi pentru ca Apple-ul cu cartela ceha imi zice ca nu am sim-ul inserat. Desi minte, nu pot sa scot cartela din cauza sistemul inteligent de scoatere cu un ac, pe care nu il am. Trec si peste asta numai sa am o camera a mea cat mai repede. Pana atunci, cucoana imi da un jeton, n-am inteles pentru ce, ii zic „nej, nej”. Ea il pune pe masa, apoi scrie pe foaie ceva ce semana cu 250. Stiam ca suma e 220 pe noapte, asa ca tot gesticulam ca nu am nevoie de jeton. Dupa ce a mormait ceva, l-a luat inapoi. Cand sa platesc, nu avea rest la 400 de coroane si imi zice in limba ei sa ma duc in capatul strazii, apoi dreapta sa schimb. Si uite-ma la dreapta si tot dreapta si nici o lumina sau picior de om pe strada. Cand imi faceam scenarii in cap, vad o femeie pe bicicleta. O intreb daca vorbeste engleza si dupa ce-mi raspunde pozitiv, o intreb daca are sa-mi schimbe 200 de coroane. Nu stiu cum s-a intamplat, dar ii sunt atat de recunoscatoare femeii ca m-a ajutat cu multa bunavointa si mai ales cu bani schimbati. Si-am reusit sa platesc suma intreaga, dupa invarteli pe strazi! Dupa ce imi explica ceva legat de chei, ii multumesc in ceha si incep sa mananc un pic din punga de chipsuri de azi. Am avut grija sa pastrez si pentru maine dimineata cand imi iau rucsacul spre directia garii. Pe jos de data asta. Si cu incredere ca va fi o zi mai fericita decat cea de ieri!
In loc de incheiere.
Sa nu mai zic ca nu am ce sa le povestesc copiilor mei cand ma vor intreba ce aventuri am avut tinerete. Cu siguranta cea din Cehia va fi in top. Sau asa imi doresc acum. Dupa intamplari de genul asta, asa apreciez siguranta unui loc sau conexiunea cu cel putin o persoana cunoscuta! Ai zilnic un loc in care sa dormi, pe care nu-l platesti la pret de hostel si dupa care nu alergi si astepti in racoare in gara in pantaloni scurti? Ai mancare acasa sau macar locuri de unde iti poti cumpara mai mult de o punga de chipsuri si 2 cicolatele gesticuland si dand din cap? Le ai, nu? Atunci de ce nu esti recunoscator? Poate cauti sa-ti fie luate pentru a aprecia adevarata lor valoare.
E doar o zi in care mi s-a intamplat asta, dar a fost destul de puternica experienta sa apreciez lucruri mici, dar care, daca n-ar exista, ne-am ingrijora in fiecare zi de lipsa lor: o casa sigura, un om cunoscut, haine potrivite pentru vreme, acces la transport public sau o masa calda. Sau in doua cuvinte: siguranta si conexiune.
Roxana Andreea Drăguş 